Iosif și Maria, în circumcizia și numirea fiului lor,
ei își recunosc apartenența la Tatăl cerului și misiunea lor mântuitoare
a mons. Silvano Macchi
Nn Evanghelia după Luca, episodul vizitei păstorilor (2, 15-20) este urmat de un alt eveniment, tăierea împrejur a copilului și impunerea numelui. Pasajul evanghelic înfățișează Sfânta Familie: Maria, Iosif și copilul, dar în special îl consideră pe Iosif ca îndrumător, educator, părinte cu autoritate.
Conform legii lui Moise, circumcizia copilului nou-născut trebuia să aibă loc la opt zile după naștere. Semnul din carnea copilului denota apartenența sa la poporul sfânt, ales de Dumnezeu, și era însoțit de impunerea numelui, care în Biblie este sinonim cu personalitatea individului, indicativ al destinului său. Aceasta s-a întâmplat și pentru fiul Mariei; nou-născutul se numea Iisus, după porunca pe care o primise de la înger la vestire. Dar aceste gesturi au aparținut capului familiei, chiar dacă Iosif nu este menționat în versetul evanghelic în cauză.
Cu toate acestea, atenția lui Luca, mai degrabă decât asupra circumciziei, se concentrează pe impunerea numelui, aproape ca pentru a sancționa micșorarea acelor ceremonii și rituri străvechi și pentru a scoate în evidență identitatea acestui copil. Numele „Iisus”, destul de răspândit la acea vreme, avea un sens pretențios: „Dumnezeu mântuiește” sau „Mântuitorul”. Mențiunea circumciziei este reticentă, aproape furtivă; nici nu spune că copilul a fost tăiat împrejur, ci doar că, odată ce timpul stabilit de lege pentru tăiere împrejur a trecut, i s-a dat numele Iisus, așa cum fusese numit de înger înainte de a fi zămislit în pântece. De fapt, în Hristos Iisus – va scrie apostolul Pavel, al cărui colaborator evanghelistul Luca – nu va conta circumcizia sau netăierea împrejur, ci doar credința care lucrează prin caritate (vezi Gal 5, 6). Ceea ce contează este promisiunea înscrisă în acel nume, exprimată în cuvintele îngerului înainte ca evenimentele să aibă loc.
Odată cu tăierea împrejur a lui Iisus, dorită de Iosif și Maria, ei au mărturisit că viața fiului lor nu le aparține lor, nici fiului însuși, ci numai Domnului cerului și pământului. Acel fiu al lor este un fiu al lui Dumnezeu și ca atare trebuie să fie oferit, consacrat lui. Ar trebui să fie așa pentru fiecare mamă și pentru fiecare tată: recunoscând că copilul nu este proprietate privată, nu le aparține lor, ci lui Dumnezeu Acest gest de ascultare, pe care acel fiu îl trăiește în circumcizie, va fi doar primul lungă serie de umilințe, de la botezul în Iordan până la cruce, prin care Iisus va umple de adevăr vechile rituri, nu anulându-le, ci luându-le asupra lui și ducându-le la îndeplinire. Numele impus lui va prinde contur în timp, realizând mântuirea lui Dumnezeu, pentru că Isus aduce răscumpărarea.
Cu mare sugestie alegorică, Sfântul Ambrozie comentează că vechea prescripție devine un simbol al învierii lui Hristos, care a avut loc în prima zi după Sabat, adică în ziua a opta. Circumcizia, semn de sânge și moarte, sărbătorit în a opta zi după naștere, este un semn de înviere, exprimat în acest caz tocmai prin numele copilului.
Impunerea numelui este cel mai important aspect; Maria și Iosif se supun
Îngheț impunându-i numele pe care l-a indicat, așteptând să aflu adevărul pe care îl conține.
A da copilului numele implică un act de credință. Maria zămislise deja acel fiu ascultând de cuvintele îngerului; din nou ea îl „generează” dându-i împreună cu Iosif numele ales nu de ea, ci de îngerul însuși. De asemenea, Maria și Iosif în acest caz se conformează voinței lui Dumnezeu și adevărul acelui nume va fi apoi sancționat de povestea istorică a acelui copil. Din nou apostolul Pavel, în Scrisoarea către Filipeni, este cel care rezumă efectiv sensul călătoriei acelui fiu, care începe sub ochii lui Iosif și Marie: deși se află în însăși starea lui Dumnezeu, el nu va considera egalitatea lui cu Dumnezeu ca o comoară de apărat cu gelozie; se va goli prin asumarea condiţiei de slujitor, devenind asemănător oamenilor, devenind ascultător până la moarte şi moarte pe cruce. Și tocmai datorită ascultării sale Dumnezeu îl va înălța și îi va da un nume care este mai presus de orice alt nume, astfel încât în numele lui Isus să se plece orice genunchi în cer, pe pământ și sub pământ și orice limbă va proclama: «Isus Hristos este Domnul”, spre slava lui Dumnezeu Tatăl (vezi Fil 2, 6-11).
Dar pentru ca toate acestea să se întâmple, este nevoie de un tată și de o mamă. Iar rolul lui Iosif (deși trecut cu vederea de Luca) este inseparabil de cel al Mariei: acordul, înțelegerea, concentrarea lor este perfectă și nu trebuie luată de la sine înțeles (nici ei nu vor fi scutiți de durere). Nu numai că înțelegerea dintre mire și mireasă este perfectă, dar înțelegerea ambilor cu voia lui Dumnezeu este perfectă, în predarea și consacrarea acestui copil necunoscut, misterios și foarte provocator lumii.
Acel copil nu este un „caz” de viață (precum viața noastră nu este niciodată un „caz”) și sfinții părinți recunosc că sensul, adevărul vieții lui nu provine de la ei, ci aparține exclusiv Tatălui din ceruri. . Toată valoarea sarcinii educaționale a părinților este cuprinsă aici, precum și tot sensul ritualului religios, față de anumite clișee actuale care de multe ori îi determină pe părinți să se gândească: «Când va crește va decide singur dacă vrea Botez sau nu, Confirmare, Împărtășanie.” Nu trebuie să aștepți până când copilul tău crește! Așa cum au făcut Iosif și Maria, părinții trebuie să se angajeze în fața copilului lor, cu trepidație și în același timp cu siguranță și încredere, în certitudinea îndeplinirii nu a unor rituri „desate”, ci a gesturilor conștiente care dau valoare prezentului și direcție către viitor.