it IT af AF zh-CN ZH-CN en EN tl TL fr FR de DE iw IW ja JA pl PL pt PT ro RO ru RU es ES sw SW vi VI

a cardinalului Ennio Antonelli

Amoris Laetitia a avut interpretări opuse în rândul pastorilor, teologilor și lucrătorilor în comunicare socială. Întrebarea apare spontan: în ceea ce privește doctrina și practica tradițională (în special în ceea ce privește Familiaris Consortio al Sfântului Ioan Paul al II-lea) există continuitate, ruptură sau noutate în continuitate?

Cel mai discutat capitol este cel de-al optulea, intitulat „Însoțirea, discernământul și integrarea fragilității” (nn. 291-312). Acestea sunt situații neregulate; dar Papei nu-i place acest cuvânt (cf. Cateheza 24 iunie 2015); el preferă să vorbească de «situaţii de fragilitate sau imperfecţiune» (AL, 296). El consideră sărăcia existențială, în special „singuratatea, rezultatul absenței lui Dumnezeu în viața oamenilor și al fragilității relațiilor” (AL, 43), o formă de sărăcie mai gravă decât sărăcia economică (Un pic ca Maica Tereza de Calcutta considera a nu se simti iubit ca cea mai mare saracie). Trebuie să fim atenți la răniții vieții pline de milă și să încercăm să-i integrăm în Biserică, deși în moduri diferite (cf. AL, 297). De exemplu, situațiile de căsătorie civilă sau de simplă conviețuire trebuie transformate „în oportunități de călătorie către plinătatea căsătoriei și a familiei în lumina Evangheliei” (AL, 294).

Trebuie să fim fermi în a propune adevărul și, în același timp, primitori față de toți, în special de păcătoși, în imitarea lui „Iisus, care în același timp și-a propus un ideal exigent și nu și-a pierdut niciodată apropierea plină de compasiune față de oameni fragili precum samariteanca sau femeia adulteră” (AL, 38). „Din conștientizarea greutății circumstanțelor atenuante - psihologice, istorice și chiar biologice - rezultă că, fără a diminua valoarea idealului evanghelic, trebuie să însoțim cu milă și răbdare posibilele etape de creștere a oamenilor care se construiesc ziua. ziua, lăsând loc milostivirii Domnului care ne stimulează să facem tot ce putem” (AL, 308). Nici rigorism doctrinar; nici laxitatea nesăbuită sau practica divorțată de adevăr (cf. AL, 2; 3; 300).

În primul rând, vreau să subliniez că doctrina nu se schimbă: „Nu vă gândiți niciodată că încercăm să reducem cerințele Evangheliei” (AL, 301). Nici reglementarea generală a sacramentelor nu se schimbă: „este de înțeles să nu se aștepte de la Sinod sau de la acest Îndemn un nou regulament general de tip canonic, aplicabil tuturor cazurilor” (AL, 300).

În armonie cu Evanghelia (cf. de exemplu Mc 10, 8-9, 11-12) și cu învățătura Bisericii, Amoris Laetitia reiterează că căsătoria creștină este indisolubilă (cf. AL 292; 307), că divorțul este un rău grav, foarte răspândit și îngrijorător (cf. AL 246), în timp ce noua unire a divorțaților este o gravă tulburare morală (cf. AL, 291; 297; 305). Chiar și persoanele divorțate care conviețuiesc sau recăsătoresc trebuie ajutate să dobândească „conștientizarea neregularității situației lor” (AL, 298). „Evident că dacă cineva etalează un păcat obiectiv de parcă ar fi parte din idealul creștin, sau dorește să impună ceva diferit de ceea ce învață Biserica, nu poate pretinde că face cateheză sau predică și, în acest sens, există ceva care îl desparte de comunitatea. El are nevoie să audă din nou anunțul Evangheliei și invitația la convertire” (AL, 297).

Învățătura adevărului obiectiv din Amoris Laetitia rămâne aceeași ca întotdeauna. cu toate acestea, este păstrat în fundal ca o condiție prealabilă. Unicul subiect moral cu conștiința sa, dispozițiile sale interne, responsabilitatea sa personală este pus în prim plan. Din acest motiv nu se poate formula un regulament general; nu se poate decât încuraja „un discernământ responsabil personal și pastoral al cazurilor particulare” (AL, 300).

În trecut, pe vremea creștinismului, toată atenția era acordată adevărului moral obiectiv, legilor generale. Oricine nu a respectat regulile era prezumat a fi grav vinovat. Acestea erau dovezi comune, împărtășite în mod pașnic. Divorțații din a doua uniune au provocat scandal, pentru că au pus în pericol indisolubilitatea căsătoriei. Prin urmare, ei au fost marginalizați de comunitatea eclezială ca păcătoși publici.

Mai recent, în vremuri de secularizare și de revoluție sexuală, mulți nu mai înțeleg sensul doctrinei Bisericii cu privire la căsătorie și sexualitate. Se crede pe scară largă că relațiile sexuale între adulți consimțitori sunt legitime, chiar și în afara căsătoriei. Se poate presupune că unii oameni trăiesc în situații dezordonate obiectiv, fără responsabilitate subiectivă deplină. Prin urmare, este de înțeles că Sfântul Ioan Paul al II-lea a considerat de cuviință să încurajeze persoanele divorțate și recăsătorite să se implice mai mult în viața Bisericii (dar cu excluderea unor sarcini) și să întâlnească mila lui Dumnezeu „în alte moduri”. diferit de reconcilierea sacramentală și de Euharistie (Reconciliatio et Poenitentia, 34), cu excepția cazului în care se angajează să respecte continența sexuală.

Papa Francisc, într-un context cultural și mai avansat de secularizare și pansexualism, merge și mai departe, dar pe aceeași linie. Fără a reduce la tăcere adevărul obiectiv, concentrează atenția pe responsabilitatea subiectivă, care poate fi uneori diminuată sau anulată. Ea accentuează puternic mesajul milostivirii și explorează posibilitățile de integrare ulterioară în Biserică, bazată pe principiul gradualității, enunțat deja de Sfântul Ioan Paul al II-lea în Familiaris Consortio (FC, 34). El citează textul formularea predecesorului său: «(omul) cunoaște, iubește și realizează binele moral în funcție de stadii de creștere»; apoi explică: „(implică) o gradualitate în exercitarea prudențială a actelor libere la subiecții care nu sunt în măsură să înțeleagă, să aprecieze sau să practice pe deplin cerințele obiective ale legii” (AL, 295). Papa, referindu-se la Sfântul Toma d'Aquino, vede legea naturală, nu ca pe un set de reguli date a priori şi pur şi simplu pentru a fi aplicate în decizii concrete, ci ca pe o sursă de inspiraţie (cf. AL, 305), deci din punct de vedere mai general ( intuitive), coborâm la normele mai concrete și în final la cazurile individuale (cf. AL, 304) prin reflecție rațională și judecată prudențială. Doctrina este competentă pentru norme; pentru cazurile individuale se cere discernământ în lumina normelor și a doctrinei (AL, 79; 304 pornind de la titlul „Normele și discernământul”). Acest proces dinamic poate fi influențat de condiții care diminuează sau chiar anulează imputabilitatea actului uman dezordonat (cf. AL, 302). În cele din urmă ele pot fi reduse la trei tipologii: necunoașterea normei, neînțelegerea valorilor în joc, impedimente percepute ca prilej de alte greșeli (cf. AL, 301). Această abordare nu diferă de tradiție: s-a spus întotdeauna că pentru a săvârși păcatul de moarte nu este nevoie doar de materie gravă (tulburare obiectivă gravă), ci și de deplină conștientizare și consimțământ deliberat (cf. Catehismul Sfântului Pius). Noutatea Amoris Laetitia constă în amploarea aplicării care este dată principiului gradualității în discernământul spiritual și pastoral al cazurilor individuale. Intenția este de a da o mărturie eclezială mai atractivă și mai persuasivă asupra Evangheliei milei divine, de a mângâia oamenii răniți spiritual, de a aprecia și de a dezvolta, pe cât posibil, semințele binelui găsite în ei.

Având în vedere dinamica discernământului, Papa Francisc are în vedere posibilitatea unei integrări progresive și mai depline în viața eclezială concretă a oamenilor aflați în situații de fragilitate, astfel încât aceștia să experimenteze, și nu numai să știe, că este frumos să fie Biserică ( cf. AL, 299). După un discernământ pastoral adecvat, ei vor putea să-și încredințeze diverse sarcini, din care au fost excluși anterior, dar „evitând orice prilej de scandal” (ibid.).

Discernământul personal și pastoral al cazurilor individuale „ar trebui să recunoască faptul că, întrucât gradul de responsabilitate nu este același în toate cazurile, consecințele sau efectele unei norme nu trebuie neapărat să fie întotdeauna aceleași” (AL, 300). „Nici în ceea ce privește disciplina sacramentală, întrucât discernământul poate recunoaște că într-o anumită situație nu există nicio vină gravă” (AL, nota 336). „Datorită factorilor condiționanți sau atenuanți, este posibil ca, într-o situație obiectivă de păcat – care nu este vinovat subiectiv sau nu pe deplin – să trăiești în harul lui Dumnezeu, să iubești și să crești și în viața de har și caritate, primind în acest scop ajutorul sacramentelor” (AL, nota 351). Prin urmare, Papa deschide și o fereastră pentru admiterea la reconcilierea sacramentală și la comuniunea euharistică. Dar aceasta este o sugestie ipotetică, generică și marginală. Voi reveni la subiect mai târziu.

Însuși Papa este conștient că există riscuri în a merge înainte pe această cale: „Îi înțeleg pe cei care preferă o abordare pastorală mai rigidă, care să nu creeze nicio confuzie. Dar eu cred sincer că Isus dorește o Biserică atentă la binele pe care Duhul îl răspândește în mijlocul fragilității: o mamă care, chiar în momentul în care își exprimă clar învățătura obiectivă, nu renunță la binele posibil, deși ea riscă să se murdărească cu noroiul de pe drum” (AL, 308). Riscurile și abuzurile pot fi prevăzute atât în ​​rândul pastorilor, cât și în rândul credincioșilor, de exemplu: confuzia între responsabilitatea subiectivă și adevărul obiectiv, între legea treptării și gradul legii; relativismul moral și etica situației; evaluarea divorțului și a noii uniuni ca fiind legitime din punct de vedere moral; descurajarea pregătirii pentru căsătorie, demotivarea credincioșilor despărțiți, accesul la Euharistie fără prevederile necesare; dificultăți și nedumeriri ale preoților în discernământ; incertitudinea şi anxietatea printre credincioşi.

Este nevoie de îndrumări suplimentare din partea autorității competente pentru o implementare prudentă. Calea este îngustă și cazurile individuale nu pot fi decât excepții; O voi arăta mai târziu în discursul meu.