Al doilea mister al bucuriei: Vizita
din p. Ottavio De Bertolis sj
Lscena pe care o contemplăm nu este doar un exemplu de imitat; în primul rând, este un eveniment care se întâmplă și care marchează viața și într-un fel însăși vocația Mariei. La urma urmei, Vizita este doar prima dintre multele vizite pe care Maria le face oamenilor: ea intră în viața noastră, ne aduce pe Fiul ei, se ocupă de noi, de distanța noastră și vine să ne viziteze. De fiecare dată când o aclamam cu propriile cuvinte ale Elisabetei: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău”, continuă să se întâmple, dar de data aceasta, tocmai pentru noi, acea primă și originară Vizită pe care am contemplat-o în mister. .
Sfântul Pavel ne învață că „nimeni nu poate spune că Isus este Domn decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12, 3), iar în centrul salutului îngeresc se află tocmai numele Fiului, al Preafericitului par. excelență, a cărui binecuvântare este motivul binecuvântării Mamei sale și cade asupra ei. Maria este „cea mai binecuvântată”: ebraica nu are superlativul absolut ca italiana și pentru a o face trebuie să apelăm la o expresie mai largă, și anume „fericită între toate femeile”. Dar Elisabeta trebuie să fie umplută și de Duhul Sfânt pentru a binecuvânta pe Maria, observă Sfântul Luca, așa cum trebuie să fim umpluți de Duhul Sfânt pentru a spune că Isus este Domnul. Când rostim această laudă lui Isus și Mariei, suntem siguri că suntem în harul Duhului Sfânt; de aceea este cea mai sigură și mai infailibilă rugăciune. Rozariul ne dă certitudinea rugăciunii în Duhul Sfânt pentru că ne face să ne rugăm cu rugăciunea Domnului și cu acest salut de la înger și Elisabeta, adică chiar cu cuvintele Scripturii. Și când îi spunem Mariei: „Roagă-te pentru noi păcătoșii”, am spus tot ce este necesar: ea știe ce trebuie să ceară.
Putem, în timp ce îi binecuvântăm pe Isus și Maria cu buzele noastre, să ținem cont de mulțimea de oameni și de situațiile pentru care intenționăm să ne rugăm, și să cerem Maicii Domnului să-i viziteze, să intre în viața acelor oameni. Putem cere harului să fim și purtători ai acelei bucurii care este Isus și în acest sens putem cere să pătrundem în misterul carității Mariei care aduce bucurie, în misterul carității ei apostolice. Ne putem ruga pentru preoți, ca să aducă bucurie, nu legea sau plictiseala sau micile lecții învățate la seminar, ca să fie purtători ai ceva mai mare decât ei înșiși și la care oamenii poate nici nu se mai așteaptă.
Așa că vezi că Mary nu o vizitează pe Elizabeth așa cum am face-o noi, pentru a bea o cafea sau pentru a discuta; a stat acolo trei luni și a făcut o călătorie lungă „spre munți”, care erau zone periculoase pentru toată lumea și mai ales pentru o singură femeie. Maria nu este sigură că va fi ușor să o slujească pe Elizabeth, nu este sigură că călătoria va merge bine. Dar cel care iubește este capabil să îndrăznească. De multe ori reducem caritatea la simple bune maniere, dar este ceva mult mai mare. Mai mult, caritatea nu este față de cei de la care așteptăm reciprocitate; este față de cei care nu pot, și poate nici nu vor, să ne răsplătească.
În cele din urmă, Maria ne învață să ne bucurăm de Dumnezeu, Mântuitorul nostru. The Magnificat, pe care Biserica o recită în fiecare seară în slujba Vecerniei, este modelul de laudă. Ne putem întreba dacă am experimentat vreodată ce este lauda. Este evident că rugăciunea este și o cerere, este și o cerere, este și meditație sau contemplare la lucrurile lui Dumnezeu. Totuși, ar fi de subliniat că este necesar nu doar să ne gândim la Dumnezeu sau să-L cerem lui Dumnezeu, ci și să-l lăudăm din inimă, și nu „din datorie”, de ceea ce este și face pentru noi. Un psalm ne spune să „gustăm și să vedem cât de bun este Domnul” (vezi Ps 34); la fel și Rozariul ar trebui să fie un timp în care să apreciem cum și cât de mult „s-a uitat Dumnezeu la smerenia slujitorului său”, adică la sărăcia noastră. Cu Maria, să contemplăm cum și când și de câte ori am fost obiectul credincioșii și al compasiunii lui Dumnezeu: de fapt, lauda curge din recunoștință și caritatea se naște din laudă, întrucât „iubim pentru că Dumnezeu ne-a iubit întâi”. Maria ne învață tocmai asta: „El m-a iubit și s-a dat pe Sine însuși pentru mine”, și astfel și noi putem să-L mărim pe Domnul, adică să spunem lucrurile mari pe care le-a făcut pentru noi.