a mons. Silvano Macchi
Numele lui Iosif va fi protecția noastră în toate zilele
din viata noastra, dar mai ales în momentul morţii
Fericitul William G. Chaminade
UO călătorie (scurtă) este ceea ce intenționez să fac cu aceste episoade - între istorie, teologie, spiritualitate, devotament - în jurul uneia dintre numeroasele invocații cu care este venerat și rugat pentru Sfântul Iosif, patronul muribunzilor (în ectenii, Patron moriéntium), hramul celor muribunzi, hramul morții bune. Este o invocație cu care Iosif a fost întâmpinat încă din secolul al XVII-lea.
Titlul acestor scurte articole În ceasul cumplit (În acel ceas cumplit, expresie care apare într-o rugăciune adresată Sfântului Filip Neri) se referă imediat la Novissimi. Tema este tipică religiozității secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, caracterizată prin referire la un sfârșit iminent al timpului și, prin urmare, la valoarea decisivă a morții ca „confruntare” în fața Judecătorului Suprem. Ea traduce astfel esența profundă a evlaviei populare, a unei psihologii și mentalități religioase dominate de frica omului de moarte, față de care Sfântul Iosif a trebuit să le ofere un model exemplar. Chiar și la nivel figurat.
Despre Grand Siècle, secolul lui Ludovic al XVI-lea, despre el se poate spune totul, cu excepția faptului că moartea nu era considerată un eveniment extrem de grav (vezi printre altele studiile lui Alberto Tenenti, Jacques Le Brun, Jean Delumeau, precum și textul clasic de Ph. Ariès, Istoria morții în Occident, una dintre cele mai reprezentative pe tema morții în sensibilitatea colectivă europeană), echilibrată între temeri și speranțe, între amenințări și reasigurări.
Tocmai în această perioadă are loc rezonanța Tranzitului Sfântului Iosif. Un istoric care a studiat pe larg cultul iosifan, Annarosa Dordoni, scrie în două studii splendide intitulate În ceasul cumplit. Devotamentul Sfântului Iosif, hramul unei morți bune în secolele XVI-XX, (în Analele Studiilor Religioase, 1998 și 1999) toate demne de citit: «Cultul lui Iosif, patron al muribunzilor și al „morții bune”, s-a născut dintr-o tradiție care dorește ca Iosif să trăiască o moarte dulce, ajutat de Iisus și Maria. Acest cult a început în Italia și s-a înființat în Franța până în 1640. Se datorează, fără îndoială, artes moriendi lui Gerson, cancelar al Universității din Paris, supranumit doctor christianissimus, și promovării sale a cultului Sfântului Iosif, prin opera sa monumentală, the Josephina, o poezie care spune povestea Sfintei Familii de la Buna Vestire până la moartea lui Iosif”.
În acest sens, putem spune cu Dordoni: «Dintre numeroasele titluri atribuite Sfântului Iosif, cel de hram al unei morți bune s-a bucurat, mai ales începând din secolul al XVII-lea și până în primele decenii ale secolului al XX-lea, de un robust. avere şi poate fi numărat printre atributele care au contribuit cel mai mult la apropierea soţului Mariei de evlavia populară. […] În acest context putem plasa norocul temei Tranzitului Sfântului Iosif, propusă ca obiect de meditație, ca model al morții sfinte, ca motiv de liniște pentru credincioșii, invitați să implore harul o moarte bună de la sfântul care a avut norocul de a muri în brațele lui Hristos și ale Mariei”.
Dar de unde acest cult foarte caracteristic al Sfântului Iosif din punct de vedere istoric și religios?
Punctul de plecare este, fără îndoială, apocrifa intitulată Povestea lui Iosif Tâmplarul, text găsit în multe ediții ale apocrifelor Noului Testament. Este o scriere care datează din secolul al IV-lea-V după unii, după alții din secolul al VII-lea sau în schimb chiar anticipată până în secolul al II-lea, unde se povestește foarte amănunțit despre Sfântul Iosif în agonie, ajutat de Iisus și Fecioară și flancată de arhanghelii Mihail și Gavriil care îl apără de atacurile spiritelor inamice (demoni, de unde și invocarea litaniilor). Demonul terorii). În apocrife, Isus însuși este cel care le spune oral apostolilor ceea ce îl privește pe Iosif înainte de nașterea lui și, în cele din urmă, boala, moartea și înmormântarea lui, până la punctul de a recomanda „să spună aceste cuvinte ale vieții în testamentul trecerii sale din această lume”. Mai departe, Iisus continuă: «Citiți cuvintele acestui testament atât în zilele de sărbătoare și solemne, cât și în zilele lucrătoare» și în acest fel recomandă implicit apocrifa, punând cuvintele în gura lui Iisus însuși, cultul și cinstea care trebuie plătite Sfântului Iosif, mai ales în ceea ce privește ființa sa refugium agonizantium.
În textul apocrif, povestea morții lui Iosif se desfășoară între atitudinea încrezătoare și răbdătoare a abandonului, bucuria și predarea de sine în fața lui Dumnezeu prin mângâierea primită de la Isus și drama, osteneala, agonia, gemetele, teroarea și frica legată de trecerea de la această viață la alta. Exact in ceasul cumplit.
Vom regăsi și cele două noduri dialectice (încrederea și frica) în raport cu mărturia evanghelică despre moartea lui Isus: dramatice, angoase și suferite pe de o parte și oferite, livrate, dăruite în dar, ca act de credință. si libertate. Aceeași dialectică se regăsește și în Noul Testament cu ocazia morții lui Ștefan, după mărturia apostolului Pavel.