de Gabriele Cantaluppi
Pe 15 mai, Papa Francisc va proclama șapte noi sfinți. Este un eveniment la care vrem să fim atenți pentru că sfinții sunt o lumină pentru Biserică. Pornind de la acest număr, Sfânta Cruciadă va oferi scurte portrete ale fiecăruia dintre acești candidați la canonizare.
Don Luigi Maria Palazzolo, proaspăt preot în 1850, și-a îndreptat imediat atenția către un cartier sărac din Bergamo din zona Via Foppa, organizând timpul liber pentru copii. Întrucât adevărata promovare socială vine prin educație, a înființat școli serale pentru tineri și adulți: munca sa educațională și pregătirea religioasă au fost atât de eficiente, încât în jur de patruzeci de tineri din Oratoriu au ales să devină preoți.
Pentru a împărtăși mai mult în viața săracilor, Don Luigi a ales să abandoneze casa în care locuise până atunci și a inaugurat noul Oratoriu, punându-l sub protecția lui San Filippo Neri, modelul său de educator. Cu caracterul său jovial, a transmis tuturor bucurii mari, dar în inima lui a ascuns o forță de duh și tenacitate, o reflectare a acelei forțe care este un dar al Duhului Sfânt. Nimeni nu și-a închipuit că activitatea lui era pregătită prin rugăciune îndelungată și penitență aspră, chiar până la punctul de a purta un sac.
Cu mare smerenie, pentru fiecare nou punct de cotitură din viața sa și apostolatul său, a cerut sfaturi directorului său spiritual, cu care a avut și un schimb de scrisori din care a reieșit de mai multe ori valoarea pe care a acordat-o ascultării.
Apostolatul între fete
Ascultând confesiunile femeilor, a devenit conștient că trebuie să aibă grijă și de fetele și băieții abandonați. În acei ani începuse deja Opera di Santa Dorotea în mare parte din nordul Italiei, un grup de laici atent la educația creștină a fetelor și tinerelor. Don Luigi s-a angajat să o promoveze și în ziua Bobotezei din 1864 inițiativa a fost finalizată prin întemeierea unui oratoriu pentru femei în vechea casă din via della Foppa. Din păcate însă, era deschis doar duminica, în timp ce cel masculin era deschis în fiecare zi a săptămânii. Acest lucru l-a îngrijorat pe Don Luigi, deoarece fetele nu aveau sprijin educațional în timpul săptămânii și, de asemenea, riscau moral. Era nevoie de o comunitate feminină care să aibă grijă de ele în mod constant.
În 1869 a identificat-o pe Teresa Gabrieli drept persoana pe care o căuta. Don Luigi a săvârșit Liturghia și la final Teresa și alți doi însoțitori s-au dus la căsuța din Via della Foppa: în fața unui tablou cu Sfintele Inimi ale lui Isus și Mariei, Tereza a pronunțat cele trei jurăminte religioase, la care a adăugat două. alte promisiuni deosebite: cea a loialității față de Papă (aceștia erau anii „chestiunii romane”) și a dăruirii necondiționate către săraci, mai ales în rândul tinerilor. Primelor călugărițe li s-au alăturat altele. Între timp, Don Luigi a redactat primele Constituții ale „Surorilor Poverelle” ale sale.
Cuvintele pe care el însuși le-a caracterizat sunt semnificative: «Surorile Poverellelor sunt convinse că pentru această viață vor trebui să se înconjoare continuu printre săraci, să lucreze pentru cei săraci, să-i iubească pe cei săraci. Fiecare călugăriță Poverelle să se roage lui Dumnezeu să-i dea spirit de mamă pentru cei săraci”. Le-a recomandat: «Să tratăm bine cu orfanii și Dumnezeu ne va ajuta. Ei pot fi tratați bine chiar și fără să nu își asume jurământul de sărăcie. Sunt imagini ale lui Isus Hristos”. Un superior i-a făcut și această recomandare: «Nu economisiți cheltuieli pentru orfanii mei; Îți voi da o pedeapsă bună dacă constat că ai cheltuit puțin”. Spunea în mod obișnuit că este necesar să „facem binele în mare măsură”, departe de orice spirit de îngustime și pedanterie. La o călugăriță care refuzase niște struguri unei sărace femei sub pretextul că nu sunt destui pentru orfani, i-a poruncit să-i aducă un coș, spunând: „Când săracii cer ceva, trebuie să dai imediat, chiar și casă”.
Umil, încrezător: „a ajunge sus”
Don Luigi avea un fizic zvelt, ceea ce ia adus porecla „Palazzolino”, care a fost contrabalansată de un personaj tenace. El s-a supus adesea unor penitențe corporale dure, cum ar fi postul pe pâine și apă. Nu a vrut să fie considerat fondatorul, din smerenie, dar de fapt a fost; le-a sfătuit continuu pe călugărițe atât personal, cât și în scris, chiar dacă uneori cu expresii dialectale sau negramaticale, și a insuflat mereu mare încredere în Providență, precum și a solicitat optimist colaborarea și solidaritatea oamenilor.
„Nu trebuie să așteptăm găluștele de pe lună”, a scris el. «S. Ignatie ne invata sa facem tot ce putem pentru a repara nenorocirile de parca ar fi numai de noi sa facem totul si apoi, cand am facut tot ce putem, sa asteptam totul de la Dumnezeu, de parca nu am fi facut nimic si asta a rămas doar de el să ne scoată din orice suferință, așa cum este cazul. Pe scurt, fă tot ce putem din partea noastră și apoi încrede-te totul în Dumnezeu”.
Misiunea sa a fost exprimată clar de el însuși în acești termeni: „Căut și accept respingerea celorlalți, pentru că acolo unde ceilalți oferă, o fac mult mai bine decât ceea ce fac eu, dar acolo unde alții nu pot ajunge eu încerc să fac ceva eu însumi cât pot”. . El a realizat aceste lucrări păstrând anumite virtuți: «Este nevoie de smerenie și simplitate. Umilința îndepărtează orice frică și invită pe oricine are nevoie să intre... Simplitatea le dă săracilor încrederea de a-și deschide inimile și de a-și revărsa toată amărăciunea.” De asemenea, le-a mai scris călugăriţelor: „Vă pun în inimile lui Iisus şi Mariei şi aş vrea să vă încuiesc înăuntru, ca să puteţi respira cu adevărat şi să mâncaţi şi să beţi smerenie şi astfel să vă smeriţi”.