de Lorenzo Bianchi
Ioan a fost martirizat la Roma. Locurile prin care a trecut prin oraș mărturisesc și astăzi despre credincioșia sa, dar și despre predilecția Domnului.
SDupă ceea ce ne spun izvoarele antice, Ioan, favoritul lui Iisus și fratele lui Iacov cel Mare, a fost singurul dintre apostoli care nu a murit suferind martiriu, ci prin moarte naturală, la o vârstă venerabilă.
După înălțarea lui Iisus la ceruri, Faptele Apostolilor îl arată alături de Petru cu ocazia vindecării schilodului din Templul Ierusalimului și apoi în discursul adresat Sinedriului, după care a fost închis împreună cu Petru. În 53 Ioan este încă la Ierusalim: Pavel îl numește de fapt (Gal 2, 9) împreună cu Petru și Iacov drept unul dintre „stâlpii” Bisericii. Dar în jurul anului 57 Pavel îl menționează doar pe Iacov cel Mai mic în Ierusalim; de aceea Ioan nu mai este acolo, după ce s-a mutat la Efes, după cum mărturisesc în unanimitate izvoarele antice, printre care va fi suficient să-l cităm, pentru toți, pe Irineu (Împotriva ereziilor, III, 3, 4): «Biserica din Efes, pe care Pavel a întemeiat-o și în care a rămas Ioan până pe vremea lui Traian, este o mărturie adevărată a tradiției apostolilor».
Şederea lui Ioan la Efes, unde a scris Evanghelia (după ce afirmă încă Irineu), a fost întreruptă, după cum ne spun aceleaşi izvoare antice, de persecuţia suferită sub Domiţian (împărat din 81 până în 96), probabil în jurul anului 95 Aici. vine tradiția, raportată și de mulți autori antici, a călătoriei sale la Roma și a condamnării sale la moarte într-un borcan de teracotă umplut cu ulei clocotit, din care a ieșit în mod miraculos nevătămat. Cea mai veche sursă care ne vorbește despre ea este Tertulian, pe la anul 200: «Dacă te duci atunci în Italia, vei găsi Roma, de unde și noi putem extrage autoritatea apostolilor. Cât de fericită este acea Biserică, căreia apostolii au vărsat toată doctrina împreună cu sângele lor, unde Petru este configurat Domnului în patimă, unde Pavel este încununat cu aceeași moarte ca și Ioan Botezătorul, unde apostolul Ioan, cufundat fără să sufere răni în uleiul în clocot, el este condamnat la exil pe o insulă” (Rețeta împotriva ereticilor, 36). O altă mărturie este cea a lui Ieronim, care la sfârșitul secolului al IV-lea scrie: «Ioan și-a încheiat viața cu o moarte naturală. Dar dacă citim istoriile bisericești aflăm că și el a fost pus, din cauza mărturiei sale, într-un cazan cu ulei clocotit, din care a ieșit, ca un atlet, pentru a primi cununa lui Hristos, iar imediat după aceea a fost retrogradat la insula Patmos. Vom vedea atunci că nu i-a lipsit curajul martiriului și că a băut paharul mărturiei, egal cu cel pe care au băut cei trei copii în cuptorul de foc, chiar dacă prigonitorul nu și-a vărsat sângele” (Comentariu la Evanghelia după Matei, 20, 22).
Izvoarele creștine antice despre martiriul lui Ioan la Roma sunt întărite de unele studii recente (în special cele ale istoricului antic Ilaria Ramelli) care au găsit și urme ale poveștii în textele contemporane ale scriitorilor păgâni. De exemplu, poetul Juvenal (începutul secolului al II-lea) povestește în satira sa a IV-a că Senatul a fost convocat de împăratul Domițian pentru a decide ce să facă cu un pește enorm venit de departe și adus în dar împăratului. Acest peste, in care se recunoaste aluzia la Hristos dar si la figura apostolului Ioan, a fost destinat de Senatul Roman sa fie fiert intr-o tigaie adanca in ulei clocotit.
Locul pe care tradiția îl atribuie martiriului suferit de Ioan la Roma este situat lângă Porta Latina, între zidurile Zidurilor Aureliane; acolo se află micul templu octogonal San Giovanni in Oleo, ale cărui structuri actuale datează din 1509 dar care trebuie să fi fost prezente (nu știm dacă în această formă și dacă a fost inițial dedicat cultului păgân al Dianei) cu siguranță din o perioadă anterioară construcției bisericii din apropiere San Giovanni a Porta Latina, care datează din vremea papei Gelasius I (492-496).
Eusebiu de Cezareea, autor din vremea lui Constantin (sec. IV), ne spune că atunci de către Domițian Ioan „a fost condamnat la închisoare pe insula Patmos din cauza mărturiei date Cuvântului divin” (Istoria bisericească, III, 18, 1), și preia această veste din cuvintele lui Ioan însuși din Apocalipsă, unde apostolul spune despre sine că a fost deportat „din pricina cuvântului lui Dumnezeu și a mărturiei lui Isus” (Apocalipsa 1, 9). ). Acolo, pe acea insulă a Sporadelor, la aproximativ șaptezeci de kilometri de Efes, Ioan scrie Apocalipsa.
După moartea lui Domițian în 96, apostolul se întoarce la Efes, după cum mărturisește din nou Eusebiu (Istoria bisericească, III, 23, 1), a murit poate în 104 și a fost înmormântat acolo. Pe la 190 Policrate, episcopul Efesului, într-o scrisoare adresată Papei Victor spune: „Până și Ioan, cel care s-a părăsit pe pieptul Domnului, care a fost preot și a purtat stindardul, un martir [aici poate în sensul de martor] și stăpân, zace în Efes” (pasajul este citat în Eusebiu, Istoria bisericească, V, 24, 2).
Mormântul său, vizibil și astăzi, se află într-o cameră funerară subterană de pe Dealul Ayasuluk, la un kilometru și jumătate de Efesul antic. La începutul secolului al IV-lea, deasupra lui s-a construit un martirion pătrangular, numit în Itinerarul pelerinului Egeria (sec. IV-V); în jurul ei a fost construită o biserică cruciformă aproximativ un secol mai târziu; în secolul al VI-lea împăratul Justinian a pus în locul ei să construiască o bazilică grandioasă. Mormântul lui Ioan a ajuns să fie amplasat în cripta de sub altar. După ce bazilica a fost distrusă de cutremure și jaf, ruinele sale impunătoare, subiect de diferite cercetări și restaurări arheologice, au fost parțial ridicate recent.