În cap. 15 din cartea Genezei, Dumnezeu îi promite lui Avraam o „răsplată foarte mare” (v.1). Avraam înțelege că acesta este ceea ce îi era drag lui și soției sale Sara: nu numai promisiunea „pământului”, ci mai presus de toate, un „descendent”.
Dialogul dintre Dumnezeu și Avraam, conform tradiției iahviste, este descris mereu cu simplitate, dar nu este lipsit de dramă: «Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Plec fără copii... Iată, nu mi-ai dat sămânță și unul dintre slujitorii mei îmi va fi moștenitorul” (v. 2.3). Aici, pentru prima dată, notează Biblia din Ierusalim, Avraam își exprimă anxietatea, întrucât promisiunile lui Dumnezeu par de nerealizat, având în vedere condițiile fizice ale lui Avraam și ale soției sale Sara. Domnul, deci, nu este consternat de incertitudinile lui Avraam; îl duce afară, sub cerul plin de stele, şi-i zice: «Priveşte cerul şi numără stelele, dacă poţi... şi a adăugat: „Aşa vor fi urmaşii tăi” (v.5) .
Nimic din viața noastră nu se întâmplă întâmplător. Există un plan al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi pe care El însuși îl duce la îndeplinire prin aranjarea mijloacelor și împrejurărilor favorabile, necesitând din partea noastră docilitate, aderență liberă - prin credință - la voința Sa.
Așa se explică faptul că părinții mei – în ciuda dificultăților economice – m-au făcut să-mi continuu studiile, în timp ce frații și surorile mele, nu mai puțin dotați intelectual decât mine, au fost în curând trimiși la muncă. Poate că a existat și motivul constituției mele fizice fragile. Pentru toți membrii familiei, însă, a fost bine și, fără o umbră de gelozie, au fost mulțumiți de ceea ce am învățat și pentru ei.
Anii de studii au fost trăiți de mine ca un exod continuu și încrezător.
Am menționat deja semnificația profundă a celei de-a șasea porunci, care nu este să reprimăm, ci să ne eliberăm afectivitatea și sexualitatea noastră însăși. De fapt, este evident că aceste impulsuri pot fi dezordonate și trăite într-un mod distructiv, adică nu uman, ci pur și simplu animal: trăite în acest fel, ele nici măcar nu sunt satisfăcătoare, tocmai pentru că dragostea nu este o simplă mecanică a organe, ci un acord de suflete, sau, dacă preferați, de inimi. Fiecare dintre noi, căsătoriți sau nu, miren sau preot, este marcat de nevoia profundă de a iubi și de a fi iubit: dacă am crede că castitatea constă în suprimarea acestui lucru, am fi complet deviați. În acest sens, așa cum am menționat, porunca a șasea nu ne învață să reprimăm, ci să integrăm și să trăim mai deplin lumea afecțiunilor noastre, pentru că este posibil în schimb să le trăim rău sau „mai puțin”.
Să începem din nou cu Avraam, întemeietorul credinței iudeo-creștine. El este cel care a „crezut” într-un cuvânt al lui Dumnezeu creator și a plecat, lăsând totul, către o realitate necunoscută, puternic în ascultarea chemării ca bază și fundament sigur (primul simț al „credinței”, batàh) și încrezător în impulsul încrezător care l-a împins înainte (al doilea sentiment de a crede, aman), așa cum am văzut în întâlnirile anterioare.