Din viața lui Abel, omul a descoperit că rugăciunea este cea mai puternică sursă de energie pe care o pot experimenta oamenii. De-a lungul Bibliei, rugăciunea apare ca suflarea oricărei ființe vii. Această suflare, evident, era sufletul familiei din Nazaret. Pentru Iosif, Maria și Isus, invitația la rugăciune a fost marcată în cinci momente ale zilei, aproape pentru a da continuitate laudei, ascultând de cuvântul pe care Iisus l-ar fi predat ucenicilor așa cum citim în Evanghelia după Ioan: «Fără Eu nu există, nu poți să faci nimic” (15,5) și în cel al lui Luca: „Trebuie să ne rugăm mereu” (Lc 18,1).
Acestea sunt expresii foarte puternice. Prima afirmă incapacitatea fundamentală a omului de a realiza planul pe care Dumnezeu ne-a chemat să-l construim, trimițându-ne pe Hristos Isus ca model și stil de viață.
Forța motrice în șantierul fiecărei vieți este rugăciunea, care ne întărește sărăcia de la frontiera misiunii celor botezați.
Când scriem că rugăciunea este suflarea sufletului, ne vin în minte cuvintele unui om care a fost grozav pentru spiritul său de rugăciune: Don Guanella. El a spus: „cu suflarea buzelor se reaprinde focul material și cu suflarea rugăciunii se reaprinde fervoarea sufletului”, din care se trage energie pentru a colabora pentru binele celorlalți.
Isus a trăit în unire constantă cu Tatăl; timpul vieții lui a fost o rugăciune neîntreruptă; acțiunile, cuvintele, relațiile, prieteniile, miracolele au marcat o dăruire totală bunătății până la moartea iubirii. Toate aceste elemente nu erau fragmente ale unei existențe, ci țesătura unui dialog de iubire cu Tatăl.
În această dimensiune a „contemplativului în acțiune”, Isus a ajuns la granița umanității noastre. Trupul nostru, cu greutatea omenirii coruptă de păcat, a fost altoit în Hristos prin botez și trăiește cu aceeași suflare a Tatălui prin acțiunea Duhului Sfânt.
Este o nevoie a inimii de a se ruga, de fapt „rugăciunea este ca suflarea, bătăile inimii unei vieți care este în esență comuniune cu Treimea din care s-a născut și la care este sortită să se întoarcă, ca scop biruitor al existența sa”.
Această realitate nu este întotdeauna trăită cu conștientizare. Adesea uităm de Dumnezeu.
Rugăciunea devine grea, obositoare; cu toate acestea, putem fi siguri că, chiar dacă nu ne rugăm, Dumnezeu nu ne abandonează. El ne caută mereu înainte ca noi să-L căutăm. Cartea Apocalipsei ne spune că El este mereu la uşă şi bate; El ne dorește și ne cheamă.
Dacă îl prezentăm, devine prieten, tovarăș de călătorie, vorbește conștiinței noastre și o umple de consolare.