Din viața lui Abel, omul a descoperit că rugăciunea este cea mai puternică sursă de energie pe care o pot experimenta oamenii. De-a lungul Bibliei, rugăciunea apare ca suflarea oricărei ființe vii. Această suflare, evident, era sufletul familiei din Nazaret. Pentru Iosif, Maria și Isus, invitația la rugăciune a fost marcată în cinci momente ale zilei, aproape pentru a da continuitate laudei, ascultând de cuvântul pe care Iisus l-ar fi predat ucenicilor așa cum citim în Evanghelia după Ioan: «Fără Eu nu există, nu poți să faci nimic” (15,5) și în cel al lui Luca: „Trebuie să ne rugăm mereu” (Lc 18,1).
Credința este bucurie cântată cu notele muzicale ale vieții celor care cred. Papa Francisc, la sfârșitul Anului Credinței, a dat Bisericii instrumentele bucuriei cu Îndemnul apostolic care începe cu aceste cuvinte: „Bucuria Evangheliei umple inimile și viețile întregi ale celor care îl întâlnesc pe Isus”. Cine se apropie de Iisus simte această bucurie izvorând în sufletul său care face loc în golul interior și șterge tristețea unei vieți fără speranțe luminoase.
La 25 ianuarie 1959, la doar trei luni de la alegerea sa pe tronul papal, Ioan al XXIII-lea a convocat Sinodul Ecumenic al II-lea Vatican. De unde a avut curajul să înfrunte o astfel de întreprindere colosală atât de „calm” dar hotărât?
El ne deschide „o fereastră în inima lui” în Scrisoarea apostolică „Vocile”, scrisă la 19 martie 1961, în care îi oferă Sfântului Iosif, „prin glasurile și documentele strămoșilor noștri imediati din secolul trecut, din Pius Pius al XII-lea, o coroană de onoare, ecou mărturiilor de venerație afectuoasă care se ridică acum din toate națiunile catolice și din toate regiunile misionare”.